Istoria si traditiile Pastelui

Sarbatoarea Pastelui este asociata cu primavara. Retrezirea naturii la viata simbolizeaza noua viata pe care crestinii au castigat-o prin crucificarea si invierea lui Isus. Pastele crestin este similar cu doua traditii antice: una evreiasca si alta pagana. Ambele traditii sarbatoresc invierea, trezirea la viata.
De la Pesach-ul evreiesc la Pastele crestinesc
Pastele crestin deriva din Pastele evreiesc, numit Pesach (Pessah sau Pascha, dupa alte surse). Pesach este cuvantul de origine al cuvantului Pasti. Pentru prima data, Pastele a fost sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos. In aceasta data, evreii au parasit Egiptul la indemnul si cu ajutorul lui Dumnezeu. Exodul (Iesirea) din Vechiul Testament ne ofera instructiunile date de Dumnezeu pentru sarbatorirea Pastilor in timpul lui Moise. Cu ocazia iesirii din Egipt, cand au sarbatorit pentru prima data Pastele, toti evreii trebuiau sa ia un miel si sa il sacrifice. Apoi, cu sangele mielului erau unse ramele de lemn ale usilor de la casele in care locuiau acestia. In noaptea aceea, ingerul mortii trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt si a omorat toti fiii intii nascuti ai egiptenilor in casele care nu aveau pe usa sangele mielului. In casele israelitilor nu a murit nimeni pentru ca acestia ascultasera porunca lui Dumnezeu si au pus sangele mielului pe usile lor. Sangele mielului oferea o garantie, un semn vizibil prin care credinciosii dadeau de inteles ca au luat in serios avertismentul lui Dumnezeu. In ceea ce priveste crestinii, Dumnezeu a reinnoit legamantul facut cu israelitii, de data aceasta nu printr-un om (Moise), ci prin Fiul Sau, Isus Hristos. Legamantul cel nou nu mai este un legamant facut doar cu evreii, ci cu toate popoarele care vor sa primeasca iertarea pacatelor prin jertfa lui. In Noul Testament, mielul injunghiat a fost Mantuitorul Iisus, iar sangele care a curs pe cruce este sangele lui rascumparator. La Cina cea de Taina, in noaptea cand a fost tradat, inainte de a fi prins si arestat, Isus a instituit sarbatoarea Pastelui nou testamental, dupa porunca data de Dumnezeu.
Simbolul oului de Paste
Oul este ambalajul perfect oferit de natura. El a fost, de-a lungul timpurilor, medicament, hrana, obiect magic si misterios, ofranda si simbol. In acest din urma caz, este reprezentarea sarbatorii Pastelui in intreaga lume si a fost colorat, pictat, ornat si infrumusetat. Inainte ca oul sa devina strans legat de Pastele crestin, a fost onorat in multe alte ritualuri ale sarbatorilor de primavara. Romanii, galii, chinezii, egiptenii si persanii l-au adorat ca pe un simbol al universului. Era inca de pe atunci pictat si adorat. In timpurile pagane, oul reprezenta renasterea pamantului. Iarna se termina, iar primavara natura renastea in mod miraculos. Pe atunci se credea ca oul are puteri speciale. Era ingropat la temelia caselor pentru a alunga raul. Tinerele gravide romane purtau un ou asupra lor pentru a putea prevedea sexul viitorului copil. Miresele franceze calcau un ou inainte de a pasi peste pragul noilor lor case.
Crestinismul a impus oul ca simbol nu al renasterii naturii, ci al renasterii omului. Oul a devenit un simbol important si a fost semanat peste mormantul din care a reinviat Hristos. Legendele poloneze vechi amesteca folclorul cu credintele crestine si au legat strans oul de sarbatorile Pastelui. Una dintre legende are legatura cu Fecioara Maria. Se spune ca, la crucea pe care a fost rastignit Hristos, Maria a daruit oua soldatilor romani. A plans si i-a implorat sa fie mai putin cruzi. Lacrimile sale au cazut peste oua si le-au colorat in rosu aprins. O alta legenda poloneza povesteste ca Maria Magdalena s-a dus la mormantul lui Isus pentru a-i unge trupul cu ulei. Avea cu ea un cos cu oua, menite a-i servi ca masa. Cand a ajuns la mormant, acestea se colorasera in mod miraculos in toate culorile curcubeului.

Decorarea si colorarea oualelor de Paste se facea in Anglia inca din Evul Mediu. Registrele regelui Eduard I, arata in anul 1290 ca s-au platit 18 pence pentru ca 450 de oua sa fie aurite si decorate ca daruri de Paste. Cele mai faimoase oua de Paste decorate au fost cele create de cunoscutul aurar Peter Carl Faberge. In 1883, tarul Alexandru al III-lea i-a comandat lui Faberge un dar special de Paste, pentru tarina Maria. Primul ou Faberge reprezenta un ou in interiorul altui ou. Cel exterior era din platina si email alb, iar cel din interior, mai mic, era din aur. Oul mic continea o gaina de aur si o replica in miniatura a coroanei imperiale. Oul a incantat-o pe tarina astfel ca tarul i-a comandat lui Faberge un astfel de ou in fiecare an. Dupa 11 ani si 11 oua, tarul Alexandru a murit, insa Nicolae al II-lea, fiul sau, a continuat seria. Au fost astfel create 57 de oua. Desi sacralitatea si misterul oualelor a disparut astazi, valoarea lor simbolistica a ramas si continua milenarele traditii de adorare a acestir reprezentari ale innoirii naturii si omului, ale reinvierii.

La Lasatul Secului de branza, pe inserate, tinerii aprindeau focuri pe dealul din jurul satului. Dansau in jurul lor, sau sareau peste foc, iar baietii cu un taciune sau cu un bat aprins la un capat, faceau cercuri in aer, strigand: „Alimori! Alimori!”.
Tot la Lasata Secului se facea strigarea peste sat. Flacaii se urcau pe un deal sau intr-un copac, vestind in tot satul numele fetelor care nu s-au maritat si pricina. Sau se imparteau in doua cete, ce urcau pe dealuri opuse si se faceau ca intreaba si raspund despre fetele care nu s-au maritat si pricina acestui fapt. Prin Maramures, la poarta fetelor batrane se puneau matahai, papusi de lemn sau de paie cu organele genitale supradimensionate, care purtau bilete satirice la adresa defectelor fetei sau a pricinii pentru care nu s-a maritat.
Prima zi dupa Lasata Secului se numea Lunea curata, cand batranele incepeau a tese panza din care se faceau camasile de Paste. Tot in aceasta zi, oamenii obisnuiesc sa purifice spatiul in care traiesc, prin diferite ritualuri.

In alte zone, in prima duminica a Postului Mare, feciorii satului strangeau doua carute cu paie, de la fiecare gospodarie cate o furca. Afara din sat puneau deasupra paielor o figura de barbat si una de femeie, facute din lemn, ca doi indragostiti. Apoi aprindeau niste roti de lemn puse in varful unor bete si le roteau. Alti tineri faceau un fel de pod, de care se loveau rotile aprinse si sareau in sus, strigand: „Asta am aruncat-o in norocul Mariei!”. Iar cu cat roata sarea mai sus, cu atat se spunea ca va fi norocul mai mare.

In muntii Apuseni se practica o sarbatoare a focului viu, numita Hodaite, varianta locala a Alimorilor. Ea avea loc intr-o zi din saptamana alba (a branzei) sau in prima zi a Postului Mare.

In sud, la Calarasi si acum se merge cu prajituri, tort si alte bunatati la nasi sau la parinti, srigandu-se: „Urlaria! Urlaria! Urlaria, c-a murit baba Maria!” pentru alungarea spiritelor rele dar si pentru ca se lasa sec de oua si branza si incepe Postul Mare.

In Banat, ziua aceasta se numeste Spolocanie, iar oamenii se spala cu bautura, la carciuma satului, de mancarea de dulce. In alte parti ale tarii, de Spolocanie, vasele din care s-a mancat de dulce se spalau cu lesie si se urcau in pod, unde se pastrau pana la Paste.

Jumatatea Postului Mare (miercurea din saptamana a patra) era numita Miezul sau Miaza Paresii (de la cuvantul Paresimi, care insemna Postul de 40 de zile) sau Paretii (aceasta sarbatoare era socotita ca un perete care desparte Postul Mare in doua). Ziua era tinuta cu sfintenie de femei, care nu munceau si mai ales, nu ungeau peretii ca sa nu se imbolnaveasca de „dansele”, ori sa nu innebuneasca ele sau familia. Era credinta ca tot ce se lucra in aceasta zi se strica, nici un lucru neputand fi dus la bun sfarsit.

Un singur lucru se putea face in acesta zi: numaratul oualor si al calupelor de in, cinepa si lana. Pe vremuri, nu se luau oua din cuibar, de la Lasata Secului pana in acesta zi. Atunci se strangeau si se numarau, ca sa nu se strice pana la Paste si ca gainile sa faca mai multe oua. In Oltenia, copiii isi ajutau mamele la alesul celor mai bune oua, care urmau a fi inrosite sau inchistrite. Se spune ca ouale de gaini negre, numite „harapesti”, avand coaja galbuie, sunt mult mai tari. Ceea ce ii ajuta pe posesorii lor sa castige mai multe oua de Pasti.

Ziua Sfantului Toader (prima sambata din Postul Mare) este momentul in care se aduc prescuri si coliva la biserica. Dupa sfintirea de catre preot, ele se dau de pomana pentru morti. De atunci, in fiecare sambata a postului trebuie duse prescuri, pana in Joia Mare. In sudul tarii obiceiul se cheama „sarindar” si consta in ducerea la biserica a gaului (arpacas, in zilele noastre). In fiecare sambata, pana in sambata lui Lazar, se pomenesc mortii. La „spartul sarindarului” se face coliva din acest grau si cate o masa pentru intreaga comunitate, ca pomana pentru morti. Exista chiar si obiceiul necanonic de a-si „purta sarindarele” de viu; pana la parastasul de sapte ani, care se face dupa ce moare un om. Acesta, fiind inca in viata, si le face singur, cu pomenile necesare. Obiceiul este practicat mai ales in Sudul tarii, in Oltenia.

In ziua de Mucenici (Macinici; sarbatoare cunoscuta sub denumirea bisericeasca de Sfintii 40 de mucenici din Sevastia Armeniei si sarbatorita la 9 martie) gospodarii dadeau foc la gunoaie. Femeile afumau casa si pomii din gradina cu petice aprinse, ca sa le fereasca de ganganiile si jivinele care le pericliteaza. In zilele noastre este obiceiul sa se faca „macinici”. In Moldova se fac copti, din aluat insiropat, uns cu miere si presarat cu nuca. In Sudul tarii se fac fierti in apa si arome (rom, scortisoara, coaja de portocale). Asa e obiceiul, in amintirea celor 40 de sfinti mucenici inghetati in iezerul Sevastiei. Mucenicii, in forma cifrei 8, se dau de pomana pentru morti si se consuma si de cei ai casei.

Buna – Vestire (Blagovestenia) simbolizeaza inceputul mantuirii neamului omenesc. In aceasta zi, Arhanghelul Gavriil i-a binevestit Sfintei Fecioare Maria zamislirea lui Mesia, cel de veacuri asteptat.
In calendarul ortodox este zi de dezlegare la peste. La romani exista credinta ca pana si cel mai sarac om trebuie sa manance peste, ca sa fie sanatos si iute ca pestele tot anul. Dar exista si credinta de a lua intai anafura de la biserica si a merge apoi la pescuit, unde se zice ca pescarul va prinde mult peste. Se mai spune ca, asa cum e vremea de Bunavestire, va fi si la Pasti.
In trecut, in aceasta zi, inainte de rasaritul soarelui, se afumau pomii cu tamaie si pleava de canepa, pentru a fi feriti de insecte. Dupa momentul zilei in care se arata soarele, se spune ca vor fi frumosi papusoii semanati devreme, la mijloc sau tarziu. Se crede ca de Blagovestenie pamantul este binecuvantat, caci inviaza toata musca si incepe a creste iarba. Iar cine doarme in aceasta zi va fi somnoros tot anul. Tot acum se spune ca se dezleaga limba pasarilor cantatoare si cucul, care a fost uliu toata iarna, redevine cuc, pana la Sanziene sau la Sfantul Petru. Cei ce il aud cantand pentru prima data il intreaba cat mai au pana la moarte sau pana la casatorie. Iar raspunsul cucului este interpretat ca de cate ori canta, atatia ani mai sunt pana la evenimentul respectiv.

Sfantul Gheorghe este, pentru crestini, sarbatoarea Sfantului Mare Mucenic militar, care a fost chinuit si omorat pentru Hristos, pe vremea imparatului Diocletian. Este considerat sfant purtator de biruinta si reprezentat in iconografia ortodoxa calare pe un cal alb si omorand un balaur, simbol al raului.

In calendarul popular, sarbatoarea se regaseste cu numele de Sangeorz. Ea coincide cu triumful primaverii, dar si cu perioada delicata din viata culturilor, cand acestea sunt amenintate de „strigoii de bucate”, sau loajnice, cum li se spune prin Muntii Apuseni. De aceea, se fac felurite ritualuri de aparare impotriva strigoilor, de care se spune ca pot fi afectati si oamenii, dar si vitele, carora li s-ar putea lua mana in aceasta perioada.

Femeile si fetele seamana busuioc, ca sa miroase frumos; busuioc bun de dragoste, credeau taranii. Fetele sunt udate de flacai. Unii privegheau noaptea, uitandu-se in varful dealurilor, sa vada jucand comorile. In comunitatile pastoresti acum se angajau ciobanii, paznicii si slugile la stani. Era ziua sambrei oilor, a alcatuirii tarlei, insotita de o petrecere colectiva, avand un farmec aparte.

Sambata dinaintea Floriilor poarta numele de sambata lui Lazar, in amintirea lui Lazar cel inviat de Mantuitorul din morti. Acum este ziua de dezlegare a sarindarelor, cand se pomenesc mortii.
Femeile faceau, mai demult, placinte, ca sa nu moara de dorul lor, asa cum a patit mama lui Lazarel (Lazarica). In sesul Munteniei si, mai rar, in Dobrogea, fetele umbla cu Lazarita (Lazarelul). Colinda din casa in casa, in timp ce mireasa (Lazarita) merge inainte si inapoi in cercul lor, cantand cantecul lui Lazar. Se spune ca Lazar i-a cerut mamei sa-i faca azima, dar ea a refuzat. Apoi el a plecat cu oile, s-a suit in copac sa le scuture frunze si, cazand, a murit. Surorile lui l-au scaldat in lapte dulce, apoi l-au inmormantat. Colindul se sfarseste cu bocirea lui Lazar de catre surori si de mireasa. Obiceiul este intalnit si astazi, mai rar, in Sudul tarii.

Duminica Floriilor (numita si a Stalparilor) marcheaza momentul primirii triumfale pe care i-a facut-o multimea Mantuitorului, la intrarea in Ierusalim. In aceasta zi e obiceiul de a se sfinti, la biserica, ramuri de salcie, care simbolizeaza stalparile de finic cu care multimea l-a intampinat pe Hristos. O legenda, pe care am intalnit-o atat in Bucovina, cat si in Maramures, spune ca salcia a fost aleasa si binecuvantata, pentru ca si-a plecat crengile, oferindu-i o ramura Maicii Domnului, care mergea spre Golgota si voia sa-i duca Fiului Ei rastignit o cununa fara de spini. Mai demult, era obiceiul ca aceste ramuri sfintite sa fie puse langa tetrapod, pentru a putea fi luate de credinciosii care se inchinau la icoana praznicului. Restul erau pastrate si impartite celor ce nu au putut fi prezenti. Tot mai demult ele se tineau in mana, cu evlavie, pana dupa Liturghie. Apoi erau duse acasa si se atingeau cu ele vitele, ca sa creasca si sa infloreasca precum „matisoarele”.

In cursul anului, salcia se pastra la icoane, facuta cerc. Se spune ca era buna de leac pentru galci, friguri, dureri de gat. Cand fulgera si trasnea, se aprindea pentru izbavirea de frica. Astazi se pastreaza o vreme la porti si usi, apoi fiind arsa. Dupa cum mentionam si mai sus, putine dintre aceste obiceiuri se mai pastreaza astazi. Cele mai prezente sunt pomenirea mortilor, care se face in fiecare sambata a Postului Mare, frecventarea sfintei biserici mai des, spovedania. Obiceiurile populare se tin mai putin si mai sporadic. Nu se poate vorbi despre o generalizare a acestora nici in ce priveste sarbatorirea, nici in privinta teritoriului romanesc.

Pentru romani, Postul Mare este cel mai important si mai sfant post de peste an. Fiecare incearca sa posteasca dupa putere, mai ales prima saptamana si Saptamana Mare, sa faca milostenie si fapte bune, sa se impace cu cei cu care s-a certat. Datinile populare, ele se mai pastreaza doar in unele localitati. Cu trecerea anilor, parca timpul e tot mai putin ingaduitor cu oamenii, grijile vietii lipsindu-i tot mai mult de bucuria sarbatorii. Sau, poate ca se vede tot mai mult influenta crestinismului, care considera Postul Mare drept o perioada de adanca pocainta si tanguire, pentru ca acum a fost chinuit si omorat Creatorul lumii. Iar la rastignirea Lui, ne facem cu totii partasi, prin pacatele noastre. De aceea, din punct de vedere crestin, sunt interzise petrecerile si serbarile de orice fel.

Postul Mare dureaza 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mantuitorului. Ultima saptamana (Saptamana Mare) este dedicata insa, in afara Postului, patimilor, rastignirii si punerii in mormant a Domnului. Este cea mai aspra saptamana de post. In toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar dimineata slujbe speciale, care predispun la meditatie asupra vietii crestine si a patimilor Domnului.

Deniile (slav. denii = zilnic) sunt slujbe specifice Postului Mare; Utrenii ale zilei urmatoare. Ele se desfasoara in prima, a cincea si ultima saptamana a Postului, fiind cele mai frecventate de romanii de astazi. Randuiala este de a se imbraca in haine cernite sau, macar, femeile sa-si acopere capul cu o naframa neagra. E regula ca pana la deniile din saptamana a cincea sa fie gata curatenia prin case si ograzi.

Batranii obisnuiau sa manance putin in seara de Florii, apoi nu mai mancau pana in Joia Mare, cand se spovedeau si se impartaseau. Tinerii mancau in aceasta saptamana paine si poame uscate, band doar apa de izvor. In sat se pastra o liniste si o atmosfera de reculegere, de tristete evlavioasa. Se faceau focuri rituale, se ingrijeau si curatau gospodariile, se intrerupea munca la camp si lucrarile mai importante. Se confectionau haine noi pentru sarbatoare. Se taiau vite si pasari pentru Paste. Se tocmeau lautari pentru hora satului. Oamenii se spovedeau si se iertau reciproc. Chiar daca azi nu se mai practica vechile obiceiuri, romanii cinstesc in mod deosebit sfintele slujbe din Saptamana Patimilor. Fiecare zi din Saptamana Mare are semnificatia sa. Luni se pomeneste Iosif cel cu bun chip, care a fost vandut de fratii sai pe 30 de arginti, ca si Mantuitorul. E pomenit si smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat si s-a uscat. Marti se pomenesc cele zece fecioare-cinci intelepte si cinci nebune pentru ca nu facusera fapte de credinta si milostenie. Miercuri se pomeneste femeia pacatoasa, care a spalat cu mir picioarele Mantuitorului, spre ingroparea Sa.

In Joia Mare se praznuieste spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, Cina cea de Taina, rugaciunea din gradina Ghetsimani si vinderea Domnului de catre Iuda. In seara acestei zile crestinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul tarii, fetele fac cate 12 noduri unei ate, punandu-si la fiecare cate o dorinta si dezlegandu-le cand dorinta s-a implinit. Acesta ata si-o pun sub perna seara, crezand ca-si vor visa ursitul. Tot aici se pastreaza obiceiul de a spala picioarele celor din casa (copii) de catre femeile mai in varsta.

In Vestul tarii, o familie care prepara painea pentru Paste, pentru biserica, o aduce acum cu vase noi, cu lumanari si vin, pentru a ramane pana la Pasti. Din Joia Mare pana in ziua de Pasti se zice ca nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toaca.

In traditiile romanilor, Joia Mare se mai numeste Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagra, Joimarita. Ea este termenul pana la care femeile trebuiau sa termine de tors canepa. La cele lenese se spunea ca vine Joimarita sa vada ce-au lucrat. Iar daca le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie batrana mergea pe la casele cu fete mari si dadea foc canepii netoarse. Sau copiii, unsi pe fata cu negreala, mergeau sa le indemne la lucru pe fetele de maritat si sa primeasca oua pentru incondeiat de Paste, zicand: „Catii / Matii / Toarse caltii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul sa ti-l vaz! / Si de-l ai, / Sa te – nduri si sa ne dai / Cele oua – ncondeiate / De acolo din covate”.

Joia Mare este considerata binefacatoare pentru morti. Acum se face ultima pomenire a mortilor din Postul Mare. In Oltenia si acum se fac in zori, in curti si / sau la morminte focuri pentru morti din boz sau nuiele [15]; se spune ca ele inchipuiesc focul pe care l-au facut slujitorii lui Caiafa in curtea arhiereasca, sa se incalzeasca la el, cand Iuda l-a vandut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfantul Petru, cand s-a lepadat de Hristos.
In unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se striga peste sat. Dar strigarea o facea Voevoda Tiganilor – un flacau caruia i se comunicau abaterile fetelor si feciorilor din Postul Mare.
Joia Mare este cunoscuta mai ales, in cultura populara actuala, ca ziua in care se inrosesc ouale; pentru ca se spune ca ouale inrosite sau impistrite in aceasta zi nu se strica tot anul. De asemenea, oamenii cred ca aceste oua sfintite si ingropate la mosie o feresc de piatra.

Ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale si in galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa „cu model”.
Mai demult, ouale se vopseau cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se dadea stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.

Spiritualitatea romaneasca pastreaza si cateva legende referitoare la inrosirea oualor. Cea mai cunoscuta spune ca, intalnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus ca Hristos a inviat. Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, jidanii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena. Iar pietrele se prefaceau in oua rosii. Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a fost rastignit Hristos, Maria Magdalena a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului. Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi.

Dar oul, simbol al fecunditatii si al formei aproape desavarsite, era folosit si de alte popoare, in ritualurile lor de sarbatori. Popoarele Asiei si Europei, care serbau Anul Nou la echinoctiul de primavara, ofereau in dar, prietenilor si vecinilor, oua rosii. Acest obicei, mult practicat in Italia, Spania, Franta, Rusia si chiar in Persia, s-a transmis crestinilor de la pagani. Si romanii se zice ca foloseau ouale rosii la sarbatoarea lui Janus. La persi, egipteni, greci si gali oul era emblema universului, opera divinitatii supreme. La crestini se credea ca el il reprezinta pe Creator, care creeaza tot si contine in sine totul. La romani este nelipsit in ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paste, dupa ce este sfintit si toata familia ciocneste oua. In dimineata primei zile de Paste, e obiceiul, in Bucovina, de a te spala cu ou rosu si cu bani, ca sa ai fata rosie ca oul si sa fii bogat tot anul.

Ouale colorate in alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primaverii. Cele colorate in negru simbolizeaza chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, daca vrem sa vorbim despre arta populara in privinta ornarii oualor de Paste, trebuie sa ne referim la incondeiatul oualor. Ouale inchistrite sunt simbolul Mantuitorului, care a iesit din mormant si a inviat, precum puiul din gaoace. In Bucovina (si nu numai) ele se numesc si „oua muncite”, dedicand stradania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.
Tehnica difera in functie de zona, timp, creatorul popular. Cea mai raspandita si mai renumita traditie a incondeiatului oualor este in Bucovina. Mai intai, aici se incondeiau oua crude, apoi fierte, iar azi se inchistresc oua golite de continut. Instrumentul cu care se „scriu” ouale se numeste chisita (un varf ascutit de tabla de arama, fixat intr-o maciulie a unui bat plat). Tehnica traditionala spune ca la incondeiat se misca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai foloseste si penita, in cazul incodeierii oualor cu tus.
Cea mai apropiata de traditie este incondeierea prin acoperirea succesiva cu ceara, apoi scufundarea oului in diferite bai de vopsea: intai galben, apoi rosu, verde, albastru, negru.

In ornarea oualor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de maces, graul, coarnele berbecului, pestele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cararea (calea) ratacita, carligul ciobanului, crucea Pastelui, etc. Mai nou se intalnesc icoane pictate pe oua sau in interiorul oului. Tot un motiv traditional il constituie incondeierea cu increteli (motive ornamentale) de pe camasile populare.

Se mai intalnesc si alte motive: sarpele, grebla, furca, cibotica cucului, hora, closca cu pui, coada randunicii, laba gastei, coltul porcului, strugurele, ciresica, floarea pastii, fierul plugului, cheptenul, fraul, ferestruica, etc., prezente, mai nou, in zona Branului. Dar se mai incondeiaza oua si in Vrancea, in Oltenia, etc.
In ziua de azi se intalnesc si alte tehnici: incondeierea cu ceara colorata, cu ceara arsa, cu tusuri, etc. La urma, oualor li se da luciu cu lac.

In cultura populara actuala, ouale impistrite sunt, mai mult, obiecte de arta. Este o adevarata industrie a incondeierii oualor, care constituie mandria Pastelui bucovinean. Ele sunt vandute si peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate si de straini. Insa traditia general tinuta de romani este inrosirea oualor, care este o adevarata marca identitara si o indeletnicire speciala a fiecarei gospodine pentru Joia Mare.

Vinerea Mare (Vinerea Pastilor, Vinerea Seaca, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a intregii crestinatati pentru ca in aceasta zi a fost rastignit si a murit Mantuitorul lumii. Zi aliturgica, pentru ca Liturghia reprezinta jertfa nesangeroasa a lui Hristos, in chipul painii si al vinului, iar cele doua jertfe nu se pot aduce in aceeasi zi. In seara acestei zile se oficiaza denia Prohodului Domnului.

In mijlocul bisericii se scoate Sfantul Epitaf (care-l inchipuie mort pe Mantuitorul, inconjurat de Apostoli si Maica Domnului) pe sub care toata lumea trece, pana in dupa-amiaza zilei de sambata. In zorii zilei de Inviere este dus din nou in Sfantul altar si este asezat pe sfanta masa, unde ramane pana in miercurea dinaintea Inaltarii Domnului. Se spune ca pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfantul Aer nu-i doare capul, mijlocul si salele in cursul anului, iar daca isi sterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

Acestei zile i se spune si Vinerea Seaca, pentru ca batranele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafura de la biserica. Dupa cantarea Prohodului Domnului se inconjoara de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfantul Epitaf, care apoi este asezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumanari si-si jelesc mortii. La sfarsitul slujbei, era obiceiul ca preotul sa imparta florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, in trecut, pleca acasa cu lumanarile aprinse pe drum, ca sa afle si mortii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori si intrand, se inchinau, faceau cate o cruce cu lumanarea aprinsa in cei patru pereti sau doar la grinda de la intrare si pastrau lumanarea pentru vremuri de primejdie.

In popor se crede ca daca ploua in Vinerea Mare anul va fi manos, iar daca nu, nu va fi roditor. Unii cred ca, daca se scufunda in apa rece de trei ori in acesta zi vor fi sanatosi tot anul. Femeile nu umplu bors in acesta zi, sa nu se scalde Necuratul in el; nu coc paine sau altceva, sa nu arda mainile Maicii Domnului; nu cos, ca sa nu orbeasca; nu tes, nu torc, nu spala, pentru a nu o supara pe Sfanta Vineri; afuma casa cu tamaie, inconjurand-o de trei ori, in zorii acestei zile, pentru ca ganganiile si dihaniile sa nu se apropie de casa si de pomi. Copiii aduna flori de pe camp si le duc la biserica.

Inaltatoare zi de doliu, tacere si meditatie, Vinerea Mare este cinstita mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Asa ramane ea in constiinta romanilor contemporani.

Sambata Mare este ziua ingroparii Domnului cu trupul si a pogorarii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua in care se definitiveaza pregatirile pentru marea sarbatoare a Invierii; spre seara, crestinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul noptii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca batranii si copiii sa se impartaseasca.

Ziua Invierii Domnului, cunoscuta si sub numele de Pasti incepe, din punct de vedere liturgic, in noaptea dinainte; la miezul noptii, cand se spune ca mormantul s-a deschis si a inviat Hristos. Chiar daca romanii participa in numar destul de mic la Sfanta Liturghie din aceasta noapte sfanta, ei vin la Slujba Invierii, pentru a lua lumina. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineata, la biserica, in locurile unde se sfinteste pasca si prinoasele.
In biserica este obiceiul ca, in aceasta noapte, sa se sfinteasca painea numita pasti, fie sub forma de anafura sau anafura amestecata cu vin (in Vestul tarii). In Bucovina, aceasta paine, sub forma de prescuri, o aduc la biserica femeile, in Vinerea Mare, cand se slujeste Sfantul Maslu. Iar in zona Banatului o aduce o singura familie, in Marea Joi, ca milostenie pentru o ruda decedata in anul care a trecut, impreuna cu vin si vase.

In Moldova mai ales, dar si in alte zone ale tarii, femeile pregatesc din grau pasca. Ea se framanta din faina curata de grau, la care se adauga lapte, uneori si oua. Pasca are forma rotunda pentru ca, in popor, se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac impletit in trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizand crucea pe care a fost rastignit Hristos. Intre impletituri se pune branza sarata sau dulce, framantata cu ou si stafide. Pasca se impodobeste cu ornamente din aluat – flori, spirale, frunze, etc. In anumite regiuni ale tarii, ea este un aluat simplu, ornamentat si cu cruce; aluat de paine sau de cozonac. Inainte de a se face pasca, femeile „se grijesc, se spala pe cap, se piaptana, imbraca straie curate, fac rugaciuni si apoi se apuca de plamadit” . Si faza coacerii este ritulizata: „cand pun in cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereti si apoi la gura cuptorului, zicand: Cruce-n casa, / Cruce-n masa, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casa”.

Dupa cum pasca este un aliment pe care si evreii il consumau cand sarbatoreau Pastile la fel e si mielul. La pastile evreilor, fiecare cap de familie trebuia sa aleaga din turma sa un miel sau un ied de parte barbateasca, fara defectiuni corporale, pe care il pastra din ziua de 10 Nissan pana in 14, cand trebuia junghiat intre cele doua seri. Pragul si partile laterale ale casei unde se consuma, se ungeau cu sangele lui, apoi se pregatea pentru a fi fript impreuna cu toate maruntaiele in cuptor, fara ca inainte sa fie fiert sau sa i se zdrobeasca vreun os.

 Legat de mielul pe care il consuma romanii de Paste in vremurile noastre, putem spune ca preparatul traditional, drobul, s-a impus intai in lumea urbana romaneasca, apoi, prin imitatie, si in cea rurala, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a inceput sa aiba un consum specializat, ritual. Pregatirea drobului presupune utilizarea unui intreg arsenal de mirodenii, – sare, piper,enibahar, tarhon, patrunjel, marar.

Drobul a devenit, prin excelenta, alimentul care se identifica, in actualitate, aproape complet, – la fel ca pasca si ouale rosii – cu sarbatorile Pastelui. „Taierea mielului la Paste nu este altceva decat jertfa anuala a zeului din religiile precrestine.”, spune Ion Ghinoiu (Varstele timpului, p. 166). Sau, am spune noi, are acest corespondent in religiile pagane, suferind o resemnificare in crestinism. Mielul este insa, mai cu seama, semnul „blandetii, al simplitatii, inocentei si puritatii. E unul dintre simbolurile Mantuitorului Hristos.

In cele 7 zile ale Pastilor evreiesti (14-21 Nissan) nu se consuma decat azima, painea dospita fiind interzisa, iar cel ce o consuma, ucis cu pietre (Ies, 12-15). Aceasta paine aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israelitii in noaptea iesirii din Egipt si simboliza, prin lipsa fermentilor de dospire, curatia, prevenirea starii de coruptie si chemarea fiilor lui Israel la o viata curata si sfanta.

Din punct de vedere crestin, sarbatoarea are o foarte mare importanta, fiind considerata ziua de nastere a Bisericii.

poza R     DANYELLE COOKING CONS SRL
Bucuresti - Romania
Telefon: 0721.825.819
Email: danyelle@danyelle.ro
---------------------------

Preluarea si reproducerea informatiilor publicate pe site-ul www.danyelle.ro se poate face doar cu acordul scris si cu respectarea legislatiei in vigoare.

    TRADE MARK DANYELLE COOKING

 4194948                HAWAII REGISTRATION