Descrierea plantei
Arpagicul este o planta cu miros de ceapa, dar mai bland si mai fin. Arpagicul creste pana la o inaltime de 30 cm. Spre deosebire de ceapa, nu formeaza sub pamant bulbi mari. Doar frunzele sunt sursa aromei de ceapa.

Originea apagicului
Originea plantei este necunoscuta, banuindutse ca provine din Asia centrala. Astazi planta este cultivata practic in toata Europa, chiar si la altitudini mai mari.

Utilizari culinare
Gustul subtil si placut al arpagicului il face un aditiv extrem de popular in Europa occidentala si centrala. Arpagicul proaspat, tocat marunt, este adaugat in mod frecvent supelor, tocanelor si sosurilor, mai ales cele pe baza de iaurt sau oua. Fierberea, prajirea sau coacerea distrug in buna masura aroma sa. Desi arpagicul este folosit mai mult de unul singur decat combinat cu alte condimente, merita incercat alaturi de tarhon, patrunjel si hasmatuchi; aceasta mixtura este cunoscuta sub numele de ”fines herbes” in bucataria franceza si este folosita la aromatizarea mancarurilor reci si calde (salate, omlete, peste, pui). Fines herbes poate fi imbunatatit prin adaugarea de creson si roinita.
Nu este recomandata combinarea arpagicului cu ceapa si usturoiul, deoarece acestea vor domina aroma sa subtila.
Arpagicul este folosit in Europa centrala la aromatizarea unor varietati de branza, singur sau combinat cu alte ierburi aromate.
Arpagicul este folosit proaspat, deoarece, la gatit si la uscare, isi pierde rapid aroma. Industrial, arpagicul uscat este preparat printr-un procedeu mai putin destructiv (cel de liofilizare).
Exista cateva specii inrudite cu arpagicul si folosite in bucatariile din China, Tibet si alte zone din Asia de sud-est. Aceste specii nu sunt disponibile in Europa. In China, frunzele proaspete si fin tocate de ”arpagic chinezesc” (allium tuberosum, nativ din Himalaya) sunt presarate deasupra mancarurilor pentru un plus de savoare si de decor.
In Nepal, o planta inrudita cu arpagicul ”jimbu” (allium hypsistum) este utilizata la aromatizarea mancarurilor de legume. Deosebirea este ca frunzele de jimbu pot fi utilizate si uscate, prajite in grasime pentru a-si dezvolta aroma.

Ce parte se foloseste
Frunzele lungi, in forma de tubulete, folosite aproape in exclusivitate proaspete (sau congelate).

Etimologie
Denumirea din limba engleza, “chive” deriva din latinescul “cepa”.
In multe limbi, arpagicul este privit ca o varianta ”ierboasa” a rudelor sale, prazul, ceapa si usturoiul. Astfel de exemple sunt: ”gras-lok” in suedeza, ”graslok” in norvegiana, ”murulauk” in estoniana, ”ruohosipuli” in finlandeza si ”waraq basal” in araba, toate insemnand ”iarba de ceapa”.
Alte limbi utilizeaza epitete geografice: ”luk sibirski” (ceapa siberiana) in bulgara, sau ”frenk sogani” (ceapa frantuzeasca) in turca.
In limbile romanice, numele arpagicului sunt adesea formate din diminutivul cuvantului ceapa: ”civette” in franceza, ”cebollana” in spaniola, ”erba cipollina” in italiana si ”cebolinha” in portugheza.
Termenul romanesc provine din limba turca (arpacik), sau bulgara (arpagic). I se mai spune, de asemenea arpagica, cepsoara, ceapa pitica, ai d eciorba, ai tufos etc.